Astăzi se împlinesc 2063 de ani de la nașterea marelui exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso.
Celebru poet roman, a venit pe lume la 20 martie anul 43 î.e.n., în orașul Sulmo – azi Sulmona – în regiunea munţilor Abruzzi din Italia centrală, la 158 km de Roma, pe drumul care leagă cetatea eternă cu oraşul de pe coasta Mării Adriatice, Pescara.

Rămas în cultura noastră sub numele de Ovidiu, a fost unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu.
Puțini sunt creatorii care, după mai mult de 20 de secole, încă își dovedesc perenitatea, făcând parte din conștiința culturală a lumii. Ovidiu este unul dintre ei, datorându-și faima atât talentului său uriaș, cât și misteriosului exil în vechiul Tomis, impus de autocratul Augustus.

Regretatul istoric Adrian Rădulescu i-a dedicat poetului latin  o monografie, „Ovidiu la Pontul Euxin”, în care abordează pe larg viața și opera marelui exilat, oprindu-se asupra tematicilor abordate în epistole, dar și asupra referințelor ovidiene la populația tomitană – o confirmare în plus a neîntreruptei noastre continuități etnice în spațiul geografic pe care îl ocupăm din antichitate şi până astăzi.

„Trupu-i firav a rămas în cetate, dar gloria lui a depăşit cu mult şi pentru totdeauna orice oprelişte. Peste strînsoarea incintei tomitane pe meterezele căreia el însuşi a devenit adesea oştean, luptînd în vremuri de restrişte, sunetul cristalin al lirei sale a intrat în eternitatea timpului, în conştiinţa generaţiilor, în patrimoniul culturii universale. Şi dacă el însuşi a avut puterea proteică să ajungă la noi încărcat de creaţii nepieritoare, nu ne rămîne decît să-i mulţumim cu respect şi cinstire, fiindcă îl moştenim întru totul, este în noi, constituie parte organică a conştiinţei noastre. Să ne apropiem de uriaşa lui personalitate îndemnaţi de sentimentul îndatoririi civice, de conştiinţa firească a tributului pe care-l datorăm memoriei şi operei sale, despre care am afirmat, deseori, că reprezintă, privită tocmai din acest unghi, un mesaj înălţător de istorie! 

Ovidiu reprezintă pentru lirica românească nu numai o culme artistică, literară – la fel ca şi o sursă de informare istorică – dar el este şi rapsodul care, în vremurile de început ale erei noi, a încîntat cu lira sa sufletele aspre ale strămoşilor geto-daci. Creaţia sa se înscrie în antologia universală şi românească, ca momente unice de satisfacţie artistică elevată, cu acele nuanţe accentuate de suavitate şi măiestrie – ceea ce îl face o dată mai mult să fie viu în amintirea tuturor generaţiilor de români şi venerat în mod constant, aşa cum se petrece de altfel cu alţi neîntrecuţi poeţi moderni şi contemporani: Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga, Labiş …
S-a stins din viață în anul 17 d. Hr., în vechiul Tomis. La 6 iunie 1968, Constanța, orașul în care a decedat poetul, s-a înfrățit cu Sulmona, orașul natal. Numele său a fost dat unei piețe din zona istorică a orașului Constanța și unei localități situate în apropierea urbei de la malul mării. 
În Piața Ovidiu a fost dezvelită în august 1887 o statuie a poetului, realizată de sculptorul italian Ettore Ferrari, ca inițiativă a „Comitetului pentru statuia lui Ovidiu”, prezidat de prefectul Remus Opreanu. Pe soclul statuii, care-l prezintă pe poet într-o atitudine meditativă, a fost inscripționată o strofă din Tristele (III, 73-76): „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul / Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent, / O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, / Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.”

O replică a statuii a fost instalată la Sulmona, în 1925.
În memoria marelui poet latin, universitatea publică din Constanța, înființată în 1990, și un prestigios liceu teoretic au fost denumite „Ovidius”.

Sursa: https://www.ziuaconstanta.ro